Take a walk down the aisle, at the end of the mile...give your life to my charms, in the Admiral's Arms

I hear it fading
I can't speak it
Unless you will dig my grave
We fear them finding
Always winding
Take my hand now
Be alive ...
That was the chorous to a darn good song...stiti voi c si cum, si e seara, probabil scriu ptr k mi-e rau si mi-a fost si mai rau, doar k akum durerea e deja surda, m-am obishnuit cu ea si intr-un fel a inceput sa imi placa, e o senzatie lasciva care t sufoca, astepti sa se termine dar park nu ai vrea sa o pierzi ptr k ai inceta sa mai simti. Durerea in general imi reaminteshte de cat de vie sunt, d toate membrele mele, de fiecare vas d sange, de cat d moarta par si ma simt in monotonie si inactivitate. concluzia: prefer durerea unei monotonii...De foarte multe ori mi-am pus problema ca ar trebui sa suport orice fel d durere, fara a schitza makar o emotie, fara frica, fara senzatie...ptr ca pana la urma si durerea e un sentiment si in felul in care ne "bucuram" de toate celelalte ar trebuie sa ne lasam plin d voluptate si in durere. Desi suna teribil de masochistic ceea c tocmai am spus nu neaparat asta e substratul, deoarece masochismul e intotdeauna legat d placere, pierzandu-si intr-un fel conotatiile in lipsa acesteia; durerea in general ar trebui sa denote asta, sa impinga fiintele noastre abjecte catre o senzatie de eliberare, de transcedere catre superior.
So why embrace pain? pentru simplul motiv ca asta e singura modalitate evidenta de a trece peste o frica ce dainuie d secole. ne e frica ptr ca o sa ne doara, ptr k in urma durerii o sa murim, ptr k durerea e sfasietoare si interminabila, durerea este starea melancolica prin excelenta.