sufocare...

detest sa am o criza de proasta dispozitie in public, sa ma expun sub lupa fiecaruia, sa fiu vulnerabila, sa afli din prima ca ceva e in neregula cu mine. intotdeauna m-a deranjat expunerea unei stari de nelinishte interioara incerta in fata celor din jurul meu, tocmai pentru ca am avut senzatia ca arata ca un strigat disperat demn de mila, o ingenunchere in fata lumii si acceptarea inferioritatii existentiale, de parca tocmai ar fi crescut lana pe mine si nu am facut decat sa ma alatur oilor ce impanzesc lumea. am teribila idee in neuronii mei inca vii ca, oricat de rau as fi, oricat de intolerabila este bula mea interioara de sapun, o sa imi aleg o alta masca vesela, ce se simte bine, ce nu poate fi atinsa de angoasa din jur, si mai mereu mi-a ieshit, iar daca nu imi iesea eram ori departe de orice forma de socializare ori in prezenta cuiva care a devenit si ea familie si prin asta cred ca spun totul, deci familie. tragic este ca aceasta senzatie ma doboara acum, o resimt acum si scriu despre ea pentru ca asta e motivul pentru care scriu: eliberare, iau totul si il revars p hartie/blog si ramane akolo consemnat si se pierde din mine, desi nu e intotdeauna asha. nu vreau sa ma intelegi gresit, dar nu sunt genul care se retrage intr-un colt sa planga si sa isi taie venele, oricat de trendy ar fi asta, tocmai pentru ca nu imi permite conditia. daca si eu ma refugiez de mine si incep sa iti arat cu ochii tristi si goi ca sufar, atunci ce rost mai are sa fiu eu cea care ti-a ridicat moralul, kre a putut sa fie puternica pentru sine si pentru altii, care a putut sa zambeasca si sa treaca cu vedere, sa se modeleze dupa tine ca valurile unei oglinzi. totusi astazi ma sufoc, azi nu mai respir aer ci propria cenusa prin combustie spontana, o cenusa toxica, ce ma inunda, ce se depune strat dupa strat dupa strat, o simt cum ajunge pana in degete, o simt pe piele, ma arde si senzatia e ca nu mai pot sa respir, ma sufoc si nu shtiu de ce. habar nu am de ce am ales cuvantul asta: ma sufoc, dar exact asta simt, si daca s-a observat e groaznic pentru ca pe asta nu avut cum sa o tin in mine, nu am avut cu ce sa o ascund, nu era pregatita, pentru ca ... habar nu am ce e, si totusi shtiu ca e manifestarea fizica a exact ceea ce refuz sa accept in mod constient, a ceea ce ma macina. si tousi shtiu ca am lasat la un moment dat o parte din propriul aer undeva, sau la cineva, sau in cineva, shtiu ca am facut o pauza prelunga si am uitat sa respir, pana cand zgomotul realitatii m-a trezit si m-am sufocat de caldura si de atunci ma tot sufoc, si vreau sa pun capul jos si sa adorm shtiind ca nu trebuie sa imi fac griji, ca o sa fie cineva care sa ma trezeasca, ca o sa pot sa fiu utila, ca o sa trec intr-o toropeala placuta de vara si sa nu mai pun intrebari, sa nu ma mai vezi asa, pentru ca shtiu cat de greu de indurat este sa vezi pe cineva in starea asta. si cu asta sper sa pun punct, sa trec pe functie pulmonara normala, sper sa nu mai arda nimic, sper sa se spulbere atmosfera gri, sper sa nu uiti ce ai zis...